ȘEDINȚE PUBLICE DE JUDECATĂ

Iulie 2018
DuLuMaMiJoVISa
1234567
891011121314
15161718192021
22
232425262728
293031    

COMUNICAT DE PRESĂ

20.03.2018

I. În ziua de 20 martie 2018, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituție, al art.11 alin.(1) lit.A.a) şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții Constituţionale, s-a pronunţat, în cadrul controlului anterior promulgării, asupra sesizării de neconstituționalitate a dispoziţiilor articolului unic pct.1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţie formulată de un număr de 38 de senatori, aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România.

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct.1, privind modificarea art.66 alin.(1) din Legea nr.47/1992, referitoare la sintagmele ”urmărirea penală” și ”la cererea ministrului justiţiei” sunt neconstituționale.

De asemenea, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct.2, privind modificarea art.68 alin.(3) din Legea nr.47/1992 sunt neconstituționale.

Pornind de la premisa că legiuitorul dispune de marja proprie de apreciere în legătură cu instituirea regimului legal al imunităților, Curtea a analizat în ce măsură imunitatea creată, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru categoria funcției publice pentru care este adoptată. Întrucât egalitatea în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.      Or, în situația de față, opțiunea legiuitorului pentru lărgirea sferei de incidență a inviolabilității judecătorului constituțional cu privire la măsura procesuală a începerii urmăririi penale apare ca un demers fără o justificare rațională, obiectivă și rezonabilă, și care dă naștere unui privilegiu. Statutul constituțional al acestei funcții publice și independența judecătorului Curții Constituționale nu pot fi invocate drept criterii obiective și rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi, sub aspectul imunității, ci, dimpotrivă, rangul și locul constituțional al acesteia obligă la justa și echitabila aplicare a formelor de protecție a mandatului constituțional. Prin urmare, Curtea a reținut că sintagma ”urmărire penală” din cuprinsul dispozițiilor aricolului unic pct.1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale încalcă prevederile art.16 alin.(1) și art.124 alin.(1) și (2) din Constituţie.

Din perspectiva procedurii prevăzute de lege pentru încuviințarea măsurilor care fac obiectul inviolabilității, dispozițiile art.61 alin.(1) din Legea nr.47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituționalitate, prevăd că titularul cererii de încuviințare a măsurilor procesual penale este ministrul justiției, la sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea a constatat că introducerea unei terțe autorități în procedura de ridicare a imunității, parte componentă a puterii executive, care nu are nicio competență cu privire la aspectele de natură procesual penală cercetate și sesizate, contravine nu numai prerogativelor constituționale ale Ministerului Public și, implicit, principiului separației puterilor în stat, ci și, prin consecințele pe care dreptul de veto pe care ministrul justiției îl poate exercita potrivit legii, deturnează însăși instituția imunității. Astfel, scopul creării unei protecții speciale a unor funcții publice este acela de a împiedica eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția publică, iar nu de a împiedica cercetarea penală, desfășurată cu respectarea prevederilor legale. Prin urmare, norma care prevede că ministrul justiției este titularul cererii de încuviințare a măsurilor procesual penale care vizează un judecător al Curții Constituționale contravine prevederilor art.1 alin.(4), art.124 alin.(1) și (2), art.131 alin.(1) și (3) și art.145 din Constituție.

În fine, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.142 alin.(2) referitoare la interdicţia înnoirii mandatului şi în art.1 alin.(5) din Constituţie, potrivit cărora ”În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Trimiterea pe care norma constituțională a art.142 alin.(5) o face la Legea nr.47/1992, folosind sintagma ”în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii”, vizează exclusiv reglementarea procedurii pe care autoritățile implicate în procesul de înnoire a Curții au obligația să o urmeze [cuprinse, în prezent, în art.68 alin.(1) și (2) din lege] și nicidecum eludarea interdicției prevăzute de art.142 alin.(2) teza a treia din Constituție cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului unui judecător constituțional.

Cu privire la celelalte critici privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea, în urma analizei efectuate, a decis respingerea lor, ca neîntemeiate.

În fundamentarea soluțiilor pronunțate, Curtea a luat în considerare și recomandările Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept ("Comisia de la Veneția") din cadrul Consiliului Europei, cuprinse în ”Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale”, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDL-PI2017/008).

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului.

II. În aceeași zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.c) din Constituția României, al art.11 alin.(1) lit.A.c) şi al art.27 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții Constituţionale, a luat în dezbatere următoarele sesizări:

1. Sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Hotărârii Camerei Deputaţilor nr.98/2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, sesizare formulată de un număr de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal;

2. Sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor Hotărârii Camerei Deputaţilor nr.98/2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, sesizare formulată de grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România.

Constatând identitatea de obiect al acestor două sesizări, Curtea Constituţională a dispus conexarea cauzelor.

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a admis sesizarea de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile articolului unic pct.1 din Hotărârea Camerei Deputaților nr.98/2017 privind modificarea și completarea Regulamentului Camerei Deputaților sunt neconstituţionale.

De asemenea, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile articolului unic pct.2 din Hotărârea Camerei Deputaților nr.98/2017 privind modificarea și completarea Regulamentului Camerei Deputaților, precum şi hotărârea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În motivarea soluţiei pronunţate, Curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care au vizat hotărârea în ansamblul său, Curtea a statuat că, întrucât nu sunt aduse în discuţie aspecte care să ţină de nerespectarea art.67 sau art.76 din Constituţie, nu se poate reţine încălcarea art.1 alin.(5) din Constituţie,

Cu privire la dispoziţiile articolului unic pct.1 al hotărârii, potrivit căruia membrii comisiei permanente pot respinge o singură dată, motivat, propunerea grupului parlamentar căruia i-a revenit funcţia, situaţie în care grupul parlamentar respectiv nominalizează o altă persoană, Curtea a statuat că, odată agreate numărul membrilor biroului Comisiei permanente şi împărţirea funcţiilor potrivit algoritmului politic, revine fiecărui grup parlamentar, reprezentat prin liderul său, îndreptăţirea de a propune pe funcţia dată pe orice membru al său care face parte din comisia respectivă. Nici liderii grupurilor parlamentare şi nici  Comisia permanentă nu pot cenzura, în nici un fel, decizia liderului altui grup parlamentar. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că orice fel de control instituit asupra opţiunii de oportunitate politică venită din partea unui grup parlamentar în privinţa componenţei nominale a comisiei permanente sau a biroului acestuia încalcă opţiunea politică a grupurilor parlamentare legal constituite şi afectează ideea de configuraţie politică a comisiilor parlamentare. În consecinţă, Curtea a reţinut că articolul unic pct.1 din Hotărârea Camerei Deputaților nr.98/2017 încalcă prevederile art.1 alin.(5) şi art.64 alin.(3) şi (5) din Constituţie.

Cu privire la dispoziţiile articolului unic pct.2 al hotărârii, Curtea a reţinut că titularii dreptului de iniţiativă legislativă au posibilitatea de a depune amendamente, iar toate amendamentele sunt dezbătute şi votate la nivelul Comisiei. Pentru a nu se bloca activitatea plenului Camerei Deputaţilor, aceasta, fără a pune în discuţie art.74 alin.(1) din Constituţie, are competenţa de a reglementa o procedură de lucru în vederea raţionalizării procedurilor parlamentare şi bunei administrări a acestora. Principiul „opoziţia se exprimă, majoritatea decide” nu înseamnă că se aplică în lipsa unui cadru regulamentar, ci, din contră, acest principiu îşi găseşte forma şi expresia în cadrul regulamentar; absolutizarea uneia sau a alteia dintre cele două componente ale sale dă naştere unui dezechilibru între opoziţie şi majoritate, drept pentru care Camera Parlamentului trebuie să găsească o formă adecvată de punere în aplicare a acestui principiu.

Cu privire la criticile punctuale de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct.2 al hotărârii, din perspectiva respectării cerinţelor de calitate a actelor normative, Curtea a constatat că previzibilitatea unui act normativ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Or, o normă juridică, precum cea de faţă, care conţine prescripţii normative referitoare la adoptarea legii în procedură de urgenţă, domeniu ce se subsumează dreptului parlamentar şi care se adresează numai deputaţilor, poate fi înţeleasă şi aplicată de către destinatarii acesteia. Astfel, Curtea a apreciat că, dat fiind calitatea destinatorilor normei şi natura acesteia, ea respectă art.1 alin.(5) din Constituţie.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Camerei Deputaţilor.

Argumentele reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Plenul Curții Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Compartimentul Relații externe, relații cu presa şi protocol al Curții Constituţionale


« inapoi