– Prelegere susținută în cadrul cursului postuniversitar „Top Management Afaceri Interne”, organizat de Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” –
13 noiembrie 2023
Vă mulțumesc pentru invitația de a participa la lucrările cursului postuniversitar „Top Management Afaceri Interne”, organizat de Colegiul Național de Afaceri Interne din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Această inițiativă se încadrează în preocupările existente la nivel academic pentru formarea competențelor manageriale de nivel III – management strategic, ceea ce constituie o premisă esențială pentru pregătirea viitorilor înalți funcționari publici și demnitari ai statului român.
Tema propusă este pasionantă și nu poate fi epuizată într-un timp alocat relativ limitat.
Principiul separației și colaborării puterilor în stat, deși uzitat și evocat frecvent, uneori până la erodare, cu prilejuri instituționale sau în medii academice și în doctrină, reprezintă o temă complexă și nu de puține ori complicată, dacă avem în vedere faptul că acest principiu se referă la organizarea puterii de stat în condițiile exigențelor statului de drept a cărui esență o reprezintă limitarea puterii în raport cu drepturile omului și libertățile cetățenești.
Dificultatea abordării acestei problematici care privește atât conceptul, cât și realitatea, fenomenologia puterii ca atare, constă în faptul că funcționarea statului în paradigma democrației occidentale trebuie să asigure și să garanteze, în egală măsură, atât autoritatea statală, cât și libertatea ca valoare fundamentală inerentă demnității ființei umane și statutului său de cetățean.
Pe de o parte, statul ca organizație suprastructurală politico-juridică trebuie să-și organizeze structurile și ordinea de drept proprii pentru crearea premiselor autorității legilor și deciziilor sale, iar, pe de altă parte, aceleași structuri statale și același sistem de drept trebuie să-și autolimiteze autoritatea și să garanteze exigențele libertății ca valoare referențială a sistemului.
Între aceste două necesități imperioase ale oricărui stat de drept există în mod obiectiv, dar și subiectiv, contradicții și tensiuni pe care statul, păstrându-se în coordonatele unui stat democratic, trebuie să le realizeze într-un cadru unitar funcțional și organizat juridic în care să-și exercite puterea politică instituționalizată ca putere de stat.
Pentru realizarea unui exercițiu de putere politică în care statul trebuie să asigure autoritatea – respectiv supremația sa în raporturile cu guvernații trebuie să asigure în același timp garantarea valorii libertății –, s-a recurs la un remediu de păstrare a unității și unicității puterii în stat, prin divizarea funcțiilor sale, încredințând atribuțiile de putere statală unor autorități distincte, clasice: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
Această diviziune a puterii în stat a generat însă, prin forța lucrurilor, un alt risc în exercitarea convergentă a puterii în stat, creând, prin autonomizarea relativă a acestor autorități specializate în îndeplinirea funcțiilor statului, posibilitatea abuzului de putere prin tendințele de dominare, de supraordonare a unei puteri asupra celeilalte puteri.
Legiuitorul constituant, pentru a contracara înclinația unei puteri de a abuza de putere în detrimentul uneia dintre celelalte puteri ale statului, producând efecte și fenomene de separatism și coliziuni în interiorul sistemului de putere a statului, a impus mecanismul separației și imperativul colaborării celor trei puteri fundamentale pentru evitarea blocajelor în procesul politic, ca și în procesul de soluționare a litigiilor specific activității instanțelor judecătorești.
Puterea de stat este și rămâne unică, unitară și indivizibilă. Realizarea acesteia, însă, este încredințată unor autorități specializate și bine conturate din punct de vedere instituțional. Orice constituție trebuie să țină seama de faptul că o democrație presupune ca funcțiile puterii de stat să fie îndeplinite de autorități distincte, fără ca acest lucru să semnifice o izolare totală între acestea sau o lipsă de control ori de comunicare. De aceea, este necesar ca între aceste autorități să funcționeze ceea ce doctrina anglo-saxonă numește principiul checks and balances, cu alte cuvinte, un sistem complex de control reciproc și echilibru între competențele autorităților. Astfel, se garantează înfăptuirea democrației constituționale, care implică existența unui sistem armonios de competențe exercitate în vederea asigurării bunei funcționări a statului și a garantării drepturilor și libertăților fundamentale.
Separaţia puterilor în stat [1] reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi una dintre premisele statului de drept. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor presupune existenţa unui control reciproc între puterile statului sub aspectul exercitării atribuţiilor lor specifice în conformitate cu legea, acesta fiind un mecanism specific statului de drept şi democratic pentru evitarea abuzurilor din partea uneia sau alteia dintre puterile statului [2]. Principiul este strâns legat de ideea unui regim reprezentativ în care este eliminat pericolul tiraniei şi al îngrădirii şi încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor individuale [3]. Acesta s-a conturat în viaţa statului în măsura în care s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional [4]. Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric şi doctrinar [5]: principiul separaţiei puterilor în stat s-a prefigurat încă din Antichitate, în special în eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui bun guvernământ”. În perioada Evului Mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un mijloc de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere exprimată de regimul absolutist. Teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea statală modernă a fost făcută de John Locke, Montesquieu şi Rousseau.
Acest principiu reprezintă fundamentul organizării politice a statului, determinând și circumstanțiind competențele și modul de acțiune ale autorităților și instituțiilor publice. Din punct de vedere axiologic, separația puterilor face parte din patrimoniul constituțional al României, având în vedere că toate actele fundamentale de inspirație democratică ale statului, începând cu Statutul dezvoltător al lui Alexandru Ioan Cuza (1864), au respectat acest principiu, întreg eșafodajul statal fiind construit potrivit și în limitele sale.
Pentru îmbunătățirea înțelegerii și aplicării plenipotente a acestui principiu de organizare statală, Curtea Constituțională, prin deciziile sale, a dezvoltat și a îmbogățit pe cale jurisprudențială valențele acestui principiu consacrat în Constituția României, deducând din economia principiului și a celorlalte dispoziții constituționale două alte principii derivate și corelative principiului de bază al separației și colaborării puterilor, și anume principiul loialității constituționale, precum și principiul loialității instituționale, care presupune cooperarea și controlul reciproc al puterilor în scopul realizării și în aplicarea cerințelor separației, a unui echilibru necesar și rațional bunei funcționări a puterilor în stat.
În cele peste trei decenii de existenţă, Curtea Constituţională a României, prin soluţiile pronunţate în concordanță cu principiile jurisdicţiei constituţionale, a demonstrat că nu este nici „substitut de legiuitor”, chiar dacă, prin forţa lucrurilor, spaţiul său de acţiune se plasează, de multe ori, la confluenţa dintre lege şi politică, şi nu este nici „substitut de judecător”, neimplicându-se în soluţionarea pe fond a cauzei, atribuţie suverană a puterii judecătoreşti.
Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale de organizare și funcționare și asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, precum şi a ordonanţelor Guvernului [6]. Ca atare, prin controlul de constituţionalitate, Curtea analizează textele sau actele normative care încalcă prevederi sau principii constituţionale şi, în consecinţă, urmărește eliminarea lor din fondul activ ori remedierea acestora de către legiuitor. Totodată, activitatea Curţii are în vedere și posibilele încălcări ale drepturilor omului, aşa cum sunt consfinţite în Constituţie, prin raportare la tratatele internaţionale la care România este parte. În anul 2003, prin revizuirea Legii fundamentale, art.142 alin.(1) din Constituţia României, republicată, a întărit rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, acordându-i noi atribuţii [7].
În prima Constituție democratică a României din 1991, așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa [8], deși Legea fundamentală nu consacra expressis verbis principiul separației puterilor, acesta rezulta din modul în care sunt reglementate autoritățile publice și competențele ce le revin acestora. De altfel, „o prevedere legală prin care s-ar interzice – fie şi numai temporar – executarea unei hotărâri judecătoreşti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei, fiind contrară principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat” [9], iar „orice chemare a judecătorilor de către o comisie parlamentară pentru a da relații de orice fel este neconstituțională, căci ea încalcă, în mod evident, dispozițiile constituționale care stabilesc, chiar dacă implicit, separarea puterilor în stat și, bineînțeles, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii” [10]. În urma revizuirii Legii fundamentale [11], legiuitorul revizuent, pentru a pune capăt și unor critici publice, speculative, privind „absența” principiului separației puterilor în stat din textul Constituției din 1991, a consacrat acest principiu în mod explicit în art.1 alin.(4) din Constituția României.
Dificultăţile constatate în funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a puterilor, au orientat atenţia şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de echilibru şi de colaborare între puterile statului, colaborare care trebuie să fie guvernată de respect reciproc şi loialitate constituţională. Acesta este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea Constituţională a României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei puterilor în stat, în special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită, cu consecinţa consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, aceea de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Astfel, potrivit art.146 lit.e) din Constituţia României, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Cu precădere pe calea sesizărilor de soluţionare a unor astfel de conflicte, Curtea Constituţională a constatat conduite ale reprezentanţilor celor trei puteri care, deşi se încadrau formal în litera Constituţiei, erau totuşi de natură să determine un dezechilibru sub aspectul regimului de separaţie a puterilor în stat sau să creeze blocaje instituţionale, ceea ce a impus identificarea unor remedii. În astfel de cazuri, interpretarea textelor constituţionale şi identificarea procedurii şi conduitei de urmat presupun o anumită atitudine atât faţă de spiritul Constituţiei, cât şi faţă de instituţiile pe care aceasta le consacră, atitudine care poate fi caracterizată, într-un sens larg, prin conceptul de loialitate constituţională. Sesizată fiind cu soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională determinate de astfel de blocaje, Curtea Constituţională a României a dat textelor constituţionale o interpretare corespunzătoare, a stabilit conduita de urmat pentru autorităţile publice în conflict, subliniind, atunci când a fost cazul, obligaţia de loialitate constituţională a acestora.
Prin exercitarea atribuției sale de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională, Curtea Constituțională își asumă un rol major în asigurarea și menținerea separației și echilibrului puterilor în stat. Aceasta nu judecă legi, ci conduite ale autorităților publice, evaluând și cercetând modul lor de acțiune/inacțiune în funcție de prerogativele pe care Constituția le prescrie în privința lor. Ca atare, controlul de constituționalitate a legilor vizează aspecte de natură normativă, abstracte, pe când controlul conduitei autorităților publice vizează evaluarea modului în care acestea aplică dispozițiile Constituției și relaționează între ele prin mijlocirea competențelor constituționale ce le-au fost conferite. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională realizează un control al aspectelor de fapt rezultate din conduita autorităților publice în aplicarea textelor constituționale, ceea ce conferă Curții Constituționale rolul de judecător al faptelor pe care le raportează întotdeauna la Constituție, unica normă de referință în activitatea sa.
Subliniem că noţiunea de „conflict juridic de natură constituţională” nu este definită de Constituţie, astfel încât Curţii Constituţionale i-a revenit sarcina de a stabili, pe cale jurisprudenţială, care sunt autorităţile publice ce ar putea fi implicate în conflict, dar şi conţinutul şi sfera acestor conflicte, al căror debut a avut loc în perioada 2005-2006 [12]. Astfel, Curtea Constituţională a fost cea care a statuat că părţi într-un conflict juridic de natură constituţională pot fi numai autorităţile cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti. Totodată, s-a reţinut că poate fi vorba nu numai despre conflicte de competenţă, pozitive sau negative, care pot crea blocaje instituţionale [13], ci şi despre modul diferit de interpretare a dispoziţiilor Constituţiei de către autorităţile publice [14], respectiv orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei [15].
Cu titlu de exemplu, amintim aici conținutul unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională în materia conflictelor de natură constituțională:
1. Conflictul juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, declanşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care repuneau în vigoare norme juridice abrogate expres de autoritatea legiuitoare [16]. Pronunţându-se asupra unor chestiuni de drept, întemeiate pe practica neunitară a autorității judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale ale magistraţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă – nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative – sau vicii de neconstituţionalitate – încălcarea normelor cuprinse în art.115 din Constituţie privind delegarea legislativă de la Parlament către Guvern –, a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare. Însă o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie. Prin urmare, după ce a constatat existenţa conflictului juridic între autorităţile publice, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.
2. Conflictul juridic de natură constituțională dintre Președintele României, care are atribuția de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, și Parlamentul României, care are atribuția de a acorda votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului și de a retrage încrederea Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, generat de faptul că Președintele României a nominalizat un candidat la funcția de prim-ministru, deși, cu doar o zi înainte, Camera Deputaților și Senatul, reunite în ședință comună, au retras încrederea Guvernului condus de aceeași persoană desemnată ulterior drept candidat la funcția de prim-ministru, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură [17]. Constatând existența conflictului juridic de natură constituțională, Curtea a subliniat că desemnarea apare ca un act de voință unilateral, expresie a voinței exclusive a Președintelui României, care se poziționează astfel în afara logicii raporturilor constituționale de separație și echilibru al puterilor în stat și a efectelor pe care această logică le atașează actului desemnării candidatului la funcția de prim-ministru, cu încălcarea obligației de loialitate constituțională care guvernează interpretarea și aplicarea Constituției și raporturile dintre autoritățile publice de rang constituțional.
3. Conflictul juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Guvernul României, pe de altă parte, generat de încălcarea dispozițiilor constituționale cu privire la modul în care a fost inițiată și depusă moțiunea de cenzură, respectiv de încălcarea dispozițiilor constituționale cu privire la modul în care moțiunea de cenzură inițiată și depusă contrar Constituției a fost comunicată ulterior Guvernului [18]. Curtea a constatat că acțiunea Parlamentului de a tergiversa întreaga procedură a moțiunii de cenzură, cu consecința punerii Guvernului în situația de a nu-și mai putea realiza în condiții optime rolul său constituțional și a prelungirii stării de incertitudine politică și juridică, reprezintă o rupere a relației de echilibru care trebuie să existe între puterile statului. Or, principiul echilibrului puterilor în stat se manifestă și în privința funcției de control parlamentar asupra Executivului, iar poziția Parlamentului, în cursul derulării procedurii, nu plasează Guvernul în subordinea sa. Prin încălcarea garanțiilor procedurale care asigură desfășurarea procedurii moțiunii de cenzură, Parlamentul a dezechilibrat balanța puterii între cele două autorități și, astfel, a încălcat principiul echilibrului puterilor prevăzut de art.1 alin.(4) din Constituție.
Evidențiem faptul că, în toată activitatea sa, Curtea Constituțională a contribuit la instaurarea şi afirmarea principiilor constituţionalismului şi ale statului de drept. Obligaţia de loialitate constituţională, care nu are o consacrare expresă în Constituţie, a fost promovată de Curtea Constituţională pe calea interpretării normelor Legii fundamentale. Principiul loialității – care impune colaborarea şi respectul reciproc între organele statului – a fost pentru prima dată fundamentat de Curtea Constituţională Federală a Germaniei [19]. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a evoluat de la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial” la circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională” derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituţie – cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat [20].
Conceptul de „loialitate constituţională” a fost definit şi dezvoltat în mai multe decizii prin care au fost soluţionate sesizări privind conflictele juridice de natură constituţională dintre Preşedinte şi Guvern, dintre puterea judecătorească şi cea legislativă, precum şi dintre Guvern şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.
Astfel, Curtea a reținut [21] că o primă componentă a statului de drept o reprezintă punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între instituțiile/autoritățile statului, o primă semnificație a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă, ce reglementează în mod expres sau implicit competențe, pr erogative, atribuții, obligații sau îndatoriri ale instituțiilor/autorităților statului. Curtea a constatat că respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, drept o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială dintre autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției. Așa cum a subliniat Comisia de la Veneția, „respectul pentru Constituție nu poate fi limitat la executarea literală a dispozițiilor sale operaționale. Constituția prin însăși natura sa, în plus față de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituțiile statului și stabilește atribuțiile și obligațiile acestora. Scopul acestor dispoziții este de a permite buna funcționare a instituțiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Șeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele țării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituții sau ale unui partid politic care a desemnat titularul funcției. Chiar dacă o instituție este într-o situație de putere, atunci când este în măsură să influențeze alte instituții ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg, inclusiv, ca o consecință, interesele celorlalte instituții și cele ale minorității parlamentare”[22]. Conduita instituțională care se circumscrie colaborării loiale are, prin urmare, o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituționale, care au ca finalitate primordială buna funcționare a autorităților statului, buna administrare a intereselor publice și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituționale și înlăturarea blocajelor în exercițiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalități și care fac dovada unui comportament loial față de valorile constituționale sunt dialogul instituțional și stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluționării „împreună”, „prin acordul părților”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorități, cauzate de situații de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale dintre autorități este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligențe raționale și sporite în cadrul dialogului instituțional legal pentru evitarea pe cât posibil a generării de conflicte juridice de natură constituțională. În mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluții în acord cu ordinea normativă constituțională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem, dar nicidecum contra legem. Astfel, nu poate fi calificată drept colaborare loială conduita părților care, pentru a evita un conflict, adoptă o soluție ce contravine normelor legale sau constituționale în vigoare. Este evident că un cadru legislativ clar, riguros, previzibil și exhaustiv este de natură să înlăture posibile astfel de conflicte interinstituționale, însă legiuitorului, chiar și celui constituțional, nu i se poate imputa faptul că soluțiile legislative adoptate nu cuprind în ipotezele lor normative toate posibilele situații pe care realitatea (socială, politică, juridică), muabilă în esența ei, le poate genera. În această lumină, noțiunea de „colaborare loială” nu poate avea un conținut stabil, concret, cuantificabil, ci, dimpotrivă, acesta este unul dinamic, variabil de la un caz la altul, în funcție de actorii implicați, dar și de la o epocă la alta, în funcție de evoluția cadrului legislativ ce reglementează relațiile interinstituționale sau de existența unor bune practici/cutume care guvernează aceste relații. Însă ceea ce poate fi stabilit cu caracter peremptoriu este faptul că loialitatea instituțiilor/autorităților statului trebuie manifestată întotdeauna față de principii și valori constituționale, în vreme ce relațiile interinstituționale trebuie guvernate de dialog, de echilibru și de respect reciproc.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a observat că rolul de a contribui la configurarea principiului colaborării loiale și al respectului reciproc îl au, în principal, instituțiile/autoritățile puse în situația de a colabora. Acestora le revine sarcina de a contura/structura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită loială, în raport cu competențele legale ale fiecăreia dintre instituțiile/autoritățile aflate în colaborare și în raport cu valorile și principiile constituționale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie să se realizeze în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autoritățile publice trebuie să identifice și să stabilească, cu bună-credință, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituțională și care nu prejudiciază principiile constituționale sub imperiul cărora ele funcționează și relaționează și nici drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor în serviciul cărora își desfășoară activitatea. Buna-credință trebuie manifestată, deci, în scopul găsirii de soluții care să surmonteze eventualele blocaje instituționale și care să asigure funcționarea eficientă a fiecărei autorități în parte, potrivit competențelor atribuite de lege. În situația în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat și rezolvarea diferendelor interinstituționale eșuează, autoritățile publice au posibilitatea de a apela la instrumentele constituționale de mediere, respectiv la procedura soluționării conflictelor de natură constituțională, prevăzută de art.146 lit.e) din Constituție, ce are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituționale, prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente și stabilirea reperelor concrete de conduită loială față de valorile și principiile constituționale.
În încheiere, doresc să subliniez faptul că instanța noastră de contencios constituțional s-a plasat în rolul său constituţional, de garant al supremaţiei Legii fundamentale, s-a situat deasupra intereselor şi conjuncturilor politice ale autorităţilor publice intrate în conflict şi s-a manifestat ca un arbitru imparţial, invitând mereu părţile la un comportament constituţional loial, de colaborare şi respect reciproc. Autorităţile statului trebuie să coopereze loial între ele, să întreţină un dialog corect şi rațional, eventual folosind calea compromisului constructiv pentru găsirea soluţiilor care să corespundă intereselor fiecăruia, toate acestea în vederea evitării conflictelor. De aceea, Curtea nu s-a limitat doar la a constata existenţa conflictului juridic, ci a arătat, întotdeauna, şi conduita de urmat pentru părţile aflate în conflict, în scopul surmontării conflictului constituțional dintre ele.
Marian ENACHE
Președintele Curții Constituționale a României
[1] A se vedea Alin-Gheorghe Gavrilescu, Separaţia puterilor în stat – condiţie a funcţionării optime a societăţii, în volumul Legislaţia şi educaţia în perspectiva integrării europene, Editura Universitaria Craiova, p.263 şi urm., apud Elena-Roxana Dobriţoiu, Aspecte privind originea separaţiei puterilor în stat într-o abordare istorico-juridică, în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2014, p.83 și urm.
[2] Decizia Curții Constituționale nr.1.109 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.773 din 2 noiembrie 2011.
[3] Laura Magdalena Trocan, Quelques considérations sur la Loi no. 298/2008 par rapport aux prévoyances constitutionnelles de la Roumanie et aux documents internationaux de garantie et de protection des droits de l’homme, Proceedings of the 1st International Scientific Conference „The Role and Place of Law in a Society Based on Knowledge”, organizată de Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Facultatea de Ştiinţe Juridice în parteneriat cu Universitatea Masaryk din Brno, Facultatea de Drept, Editura Academica Brâncuşi, Târgu Jiu, 2009, p.578-579, apud Elena-Roxana Dobriţoiu, op.cit., p.83 și urm.
[4] Laura Magdalena Trocan, The citizen rights and liberties within the constitutional evolution of Romania, în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Litere şi Ştiinţe Sociale, nr. 4/2013, apud Elena-Roxana Dobriţoiu, op.cit., p.83 și urm.
[5] Elena-Roxana Dobriţoiu, Aspecte privind originea separaţiei puterilor în stat într-o abordare istorico-juridică, în Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2014, p.83 și urm.
[6] A se vedea art.1 și 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
[7] Noile atribuții se referă la: verificarea constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaţionale; soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice; posibilitatea de a îndeplini alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții [acestea sunt verificarea constituţionalităţii legii de revizuire a Constituției, precum și a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului]. Astfel, potrivit art.146 din Constituția revizuită, Curtea Constituţională: se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale; se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial ori direct de Avocatul Poporului; soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; exercită controlul de constituţionalitate a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.
[8] Decizia nr.27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163 din 15 iulie 1993.
[9] Decizia nr.50 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000.
[10] Decizia nr.45 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994.
[11] A se vedea Legea de revizuire a Constituției nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003.
[12] Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, şi Decizia nr.435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006.
[13] Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008.
[14] Decizia nr.270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008.
[15] Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.
[16] Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009.
[17] Decizia nr. 85 din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.195 din 11 martie 2020.
[18] Decizia nr.589 din 28 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 15 octombrie 2021.
[19] Sursa: www.ccr.ro – extras din Raportul naţional pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania, raportori: prof. dr. Gertrude Lübbe-Wolff, prof. dr. h.c. Rudolf Mellinghoff, prof. dr. Reinhard Gaier, judecători la Curtea Constituţională Federală a Germaniei.
[20] Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.800 din 28 noiembrie 2012, sau Decizia nr.449 din 6 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 14 decembrie 2013.
[21] Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017.
[22] Avizul Comisiei de la Veneția privind compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului României cu privire la alte instituții ale statului și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare a Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare și completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului în România, aviz adoptat de cea de-a 93-a Sesiune Plenară, Veneția, 14-15 decembrie 2012, paragraful 87.